Frustrari

Sunt frustrat.

Crize adolescentine, zici? Nu, e doar lumea în care trăim. O lume faţă de care noi suntem revoltaţi, o lume care naşte ciudaţi diformi psihic carora nu le impune nicio aşteptare, dar de la care se aşteaptă totuşi să facă tot. Se aşteaptă să cureţe mizeria lăsată de voi, ca şi cum e de datoria noastră să spălăm greşelile adulţilor.

Toţi vorbesc despre superficilaitate, nimeni nu vorbeşte despre cei ce nu sunt superficiali. Fiţa e ridicată la rang de valoare şi retragerea în sine, contemplarea şi meditaţia, folosite ca simple măsuri de protecţie, sunt văzute ca ciudaţenii, iar melancolicii sunt demonizaţi.

Toţi vorbesc de cât de inculţi sunt copiii din ziua de azi, nimeni nu vorbeşte de cei care îi fac. Da, mă refer la părinţi. Ar fi timpul să vă vedeţi lungul nasurilor şi să înţelegeţi că o mare parte a comportamentului nostru e infulenţat de (surpriză!) voi. Nimănui nu-i pasă câte medalii au pruncii la concursuri dacă adulţii promovează prostia. Ne plângem şi vă plângeţi de tot şi nu vedem nicio parte buna. Adulţii se plâng de noi dar nu văd ce suntem de fapt, nu văd că şi noi gândim, avem raţiune şi vise, iubim şi urâm. Ce fac ei este uneori atât de scârbos încât nu o singură dată m-am oprit din a mă gândi la ei ca la nişte oameni.

Toţi vorbesc de conflicte, nimeni nu vorbeşte de pace. Am uitat ce e o lume fără conflict, fără frică şi nevroză, doar cu lacrimi de fericire şi fără durerea pierderii cuiva înainte de vreme. Vreţi sânge şi să vă ducem războaile, împânzindu-ne capul cu false valori ca patriotismul dus la extrem şi onoarea în luptă, lucruri care se termină doar în moarte! Aşteptaţi ca fetele să plângă lacrimi de inimi frânte şi băieţii să sângereze la prima bătaie. Nu ne învăţaţi ce e toleranţa, nici iubirea, nici caracterul, iar când noi le căutăm disperaţi ne furaţi avântul şi apoi vă bateţi joc de determinarea noastră.

Toţi vorbesc de necredinţă, nimeni nu vorbeşte de ce credem de fapt. Dumnezeu nu există, pe el îl crează fiecare om. Noi credem în idealuri toată viaţa noastră, până când voi le smulgeţi din piepturile noastre şi le călcaţi în picioare în faţa ochilor noştri ca şi cum nu ar însemna nimic. Da, e adevărat. Pentru voi nu sunt nimic, dar pentru noi sunt totul. Vedem lumea în griuri, iar voi ne duceţi pe o cale alb-negru, ne insuflaţi absoluturi.

Vorbiţi despre ură fără să ştiţi ce-i iubirea, fără să o simţiţi ca adevăr. Ne faceţi să ne simţim ca nişte monştrii şi să credem că singura cale să fim normali este să devenim ca voi. Şi îmi pun intrebarea: cine e de fapt monstrul? Se zice că ne oprim din căutat monştri sub pat atunci când realizăm că sunt în noi, dar de fapt eu cred că cei care ne transformă în animale sunt de fapt monştri.

Ne-aţi furat lumina din ochi!
Nu vom fi niciodata ce vreti voi!