Moartea pasiunii

Am fost acuzat, într-un mod foarte grosolan, că fac parte dintr-o generaţie care nu are pasiuni. O generaţie teribilistă (mai mult decât părinţii noştri), o generaţie ratată, al cărui singur destin este acela de a face loc următoarei generaţii.

Nu vreau şi nu am timp şi poate nici pasiunea necesara (hehehe, ce amuzant sunt) ca să contraargumentez porcăria spusă mai sus la adresa generaţiei mele. În schimb, vreau să pun şi eu câteva întrebări.

Unu: Cine ne-a crescut?
Doi: Am avea alte pasiuni, dar ce putem face când tot ce vrem noi contravine cu ce vrea societatea?
Trei: Considerând întrebarea doi, daca suntem priviţi cu atâta scârbă şi ură de cei mai mari, mai ''vechi'', cum să nu ne îngropăm pasiunile cât de adânc putem? Cum să nu reacţionăm cu aceiaşi ură cu care suntem priviţi atunci când ne spunem părerile în momentul în care suntem mereu criticaţi?

Suntem violenţi. Suntem răi. Dar suntem ai voştri. Nu internetul e de vină, nu muzica e de vină, nu şcoala e de vină. De vină e mesajul transmis. Un mesaj care spune că noi suntem ceva... altceva. Ceva atât de diferit încât părem rebuturi, nu puncte forte in viitorul nostru comun.

Totul e bine şi frumos până veţi avea nevoie de noi. Iar atunci, noi, cu tot dispreţul de care vom fi în stare, vă vom întoarce spatele.

Transylvania Strikes Back!

În caz că aţi trăit sub pământ, sau dintr-o întâmplare fericită sau nefericită, după caz, nu aţi văzut scrisoarea deschisă, postată pe Facebook, a unui aşa-zis scriitor din Caracal, folosiţi oleacă de link şi miraţi-vă de aberatiunile acestui minunat domn. După ce aţi terminat, reveniţi pe blog şi treceţi mai departe.

E rândul meu să fac o scrisoare, în care să îi explic acestui personaj, în moduri mai mult sau mai puţin subiective, de ce nu are dreptul să comenteze despre Transilvania şi transilvăneni.

1. Dragă domnule Liviu Andrei, eşti din Caracal. Dacă cu asta nu am zis destul, poţi trece la urmatoarele puncte.

2. E normal să te iei de scriitorii Ardealului, dacă ai complexe de inferioritate. Îmi pare rău să-ţi zic, dar când o să dea Caracalul un Gheorghe Şincai sau Ioan Slavici, atunci mai comentăm. În plus, în caz că nu te-ai documentat destul, află că se consideră că cei mai mari scriitori români sunt moldoveni. Lămurit?

3. Pentru următorul punct... xenofobie. Măi prietene, TU te-ai săturat de "ţâganii lui şasăcai"? Tu, care te-ai născut la 55 de kilometri de Craiova, unde sunt mai mulţi ţigani ca români? Nu-ţi vezi lungul nasului pentru că ai ieşit mai alb decât altu' care foloseşte din când în când cuvântul "mişto"? Am văzut ţigani mai culţi decât de-alde tine şi orice etnie are defectele sale, inclusiv românii. Cât despre unguri, chiar aşa de mult îţi pasă? Pe când Basarab I se chinuia să vă unească triburile primitive din Sud, în Transilvania era deja civilizaţie. De-aia istoricii consideră că Transilvania a şi ieşit din Evul Mediu cu aproape o jumătate de secol înaintea Ţării Româneşti şi Moldovei. Şi da, asta s-a întâmplat din cauza acelor "bozgori" despre care aberezi tu acolo.

4. Dacă singura modalitate prin care îţi poţi bate joc de un grup de oameni dintr-o regiune este folosind cuvintele "pulă", "pişat", "curve", "ghiavolesc"... înseamnă că ai probleme grave cu simţul cuvântului, ceea ce spune foarte multe despre caracterul tău de scriitor. Există şi o parte a umorului care se foloseşte de cuvintele mai sus menţionate, dar să abuzezi de ele doar ca să aduci injurii locuitorilor din Transilvania dovedeşte că într-adevăr, la Caracal o picat carul cu proşti. Nu ştiu sigur daca tu ai picat primul sau ultimul.

Cam atât aveam de comentat. Ar mai fi de zis, dar prefer să nu mă cobor mai mult decât am făcut-o deja. Poate că ardelenii sunt răbdători din fire, dar unele lucruri întrec măsura. La final, dacă vrei ca Transilvania să nu mai fie partea a României, îţi doresc noroc cu viza. :)

Voluntariat

Nu vreau să mă lungesc foarte mult cu această postare şi nu pretind deloc că înţeleg mecanismele societăţii aşa cum este ea, dar vreau să fac un lucru cât se poate de clar. Schimbaţi-vă părerea despre copertele cărţilor!

Poate sună ciudat, această vorbă spusă la modul general, aşa că haideţi să particularizăm şi să ajungem încet la scopul acestei mici scrisori, către oamenii cu care mă înconjor. E vorba despre ceva ce am păţit sâmbătă seara, când, neavând cu cine să împart o bere, am decis să merg la binecunoscutul bar "La Ţevi", utilizând, din nou, binecunoscuta teoremă că la orice oră din zi sau noapte, în "Ţevi" găseşti persoane cunoscute. Aşa a fost...

Persoana cunoscută mi-a făcut cunoştinţă cu o fată. O fată care s-a dovedit să facă tot ce societatea vede cu ochi răi: să bea, să fumeze, să se joace pe calculator, să exagereze cu ieşirile în oraş şi chiulul, uneori. O fată despre care unii ar spune că nu are viitor. Sau dacă are, viitorul ei se află pe Calea Turzii. Dar, ce am învăţat eu de la fata aceea e că de fapt: îi place să înveţe, e deşteaptă şi mai presus de toate, e voluntară. Nu sunteţi impresionaţi? Ar trebui să fiţi. Poate o să fiţi, după ce pun întrebările revelatoare.

Cum de oamenii care sunt văzuţi şi criticaţi atât de tare de societate sunt de fapt cei care fac acte de caritate, care dau fără să ceară nimic înapoi? Cum de tinerii care îşi sacrifică din timpul lor liber sunt puşi cu un nivel mai jos decât toţi cocalarii şi toate piţipoancele care sunt stratul de suprafaţa al scârboşeniei ăsteia numită societate? Şi cum de copii de bani gata, ăia ce vin din familii care ar trebui să promoveze valori înalte, sunt cei care îi privesc pe cei ce beneficiază de pe urma voluntariatului ca pe nişte lepre ce sunt în situaţia în care sunt doar pentru că "nu vor să se ridice din mizerie"? Ce mutaţie în mentalitatea colectivă a apărut, astfel încât tocmai cei de la care se aşteaptă foarte puţin oferă totul, iar cei care ar putea oferi totul nu dau nimic?

Mdap, nu pretind să înţeleg societatea, dar înţeleg un lucru: oamenii buni vor face bine, iar cei mai puţin buni, nu vor face nimic. Şi câteodată, o singură persoană pe care nu o cunoşti aproape deloc îţi poate schimba percepţia asupra unui lucru atât de simplu ca voluntariatul.

Frustrari

Sunt frustrat.

Crize adolescentine, zici? Nu, e doar lumea în care trăim. O lume faţă de care noi suntem revoltaţi, o lume care naşte ciudaţi diformi psihic carora nu le impune nicio aşteptare, dar de la care se aşteaptă totuşi să facă tot. Se aşteaptă să cureţe mizeria lăsată de voi, ca şi cum e de datoria noastră să spălăm greşelile adulţilor.

Toţi vorbesc despre superficilaitate, nimeni nu vorbeşte despre cei ce nu sunt superficiali. Fiţa e ridicată la rang de valoare şi retragerea în sine, contemplarea şi meditaţia, folosite ca simple măsuri de protecţie, sunt văzute ca ciudaţenii, iar melancolicii sunt demonizaţi.

Toţi vorbesc de cât de inculţi sunt copiii din ziua de azi, nimeni nu vorbeşte de cei care îi fac. Da, mă refer la părinţi. Ar fi timpul să vă vedeţi lungul nasurilor şi să înţelegeţi că o mare parte a comportamentului nostru e infulenţat de (surpriză!) voi. Nimănui nu-i pasă câte medalii au pruncii la concursuri dacă adulţii promovează prostia. Ne plângem şi vă plângeţi de tot şi nu vedem nicio parte buna. Adulţii se plâng de noi dar nu văd ce suntem de fapt, nu văd că şi noi gândim, avem raţiune şi vise, iubim şi urâm. Ce fac ei este uneori atât de scârbos încât nu o singură dată m-am oprit din a mă gândi la ei ca la nişte oameni.

Toţi vorbesc de conflicte, nimeni nu vorbeşte de pace. Am uitat ce e o lume fără conflict, fără frică şi nevroză, doar cu lacrimi de fericire şi fără durerea pierderii cuiva înainte de vreme. Vreţi sânge şi să vă ducem războaile, împânzindu-ne capul cu false valori ca patriotismul dus la extrem şi onoarea în luptă, lucruri care se termină doar în moarte! Aşteptaţi ca fetele să plângă lacrimi de inimi frânte şi băieţii să sângereze la prima bătaie. Nu ne învăţaţi ce e toleranţa, nici iubirea, nici caracterul, iar când noi le căutăm disperaţi ne furaţi avântul şi apoi vă bateţi joc de determinarea noastră.

Toţi vorbesc de necredinţă, nimeni nu vorbeşte de ce credem de fapt. Dumnezeu nu există, pe el îl crează fiecare om. Noi credem în idealuri toată viaţa noastră, până când voi le smulgeţi din piepturile noastre şi le călcaţi în picioare în faţa ochilor noştri ca şi cum nu ar însemna nimic. Da, e adevărat. Pentru voi nu sunt nimic, dar pentru noi sunt totul. Vedem lumea în griuri, iar voi ne duceţi pe o cale alb-negru, ne insuflaţi absoluturi.

Vorbiţi despre ură fără să ştiţi ce-i iubirea, fără să o simţiţi ca adevăr. Ne faceţi să ne simţim ca nişte monştrii şi să credem că singura cale să fim normali este să devenim ca voi. Şi îmi pun intrebarea: cine e de fapt monstrul? Se zice că ne oprim din căutat monştri sub pat atunci când realizăm că sunt în noi, dar de fapt eu cred că cei care ne transformă în animale sunt de fapt monştri.

Ne-aţi furat lumina din ochi!
Nu vom fi niciodata ce vreti voi!